ma trezesc. ma ridic din pat destul de greu in unele dimineti. deschid ochii si in jurul meu incepe sa se contureze camera iar undeva in departare orasul tipa ca un animal descoperit de vanatori-urmaritori. imi fac curaj sa infrunt realitatea. imi infing mainile in pat si ma dezlipesc cu brutalitate de el; gem...nu pot sa cred ca trupul poate sa fie atat de greu uneori incat sa necesite atata forta din partea mea pentru a ma deplasa. reusesc sa ma ridic din pat. nu stiu cum fac dar ma trezesc in fiecare dimineata cu fata adancita in saltea. infrunt asa lumea cu spatele si imi visez visele fara sa le impart cu nimeni. cu pasi mici, aproape impleticindu-ma, tind sa ajung la fereastra. o deschid...ma izbeste in fata respiratia de animal haituit a orasului,il simt cum se strecoara pe langa mine si se ascunde in fotoliul TAU. s-a acoperit cu un tricou si zace...
respir. respir aerul meu... portia mea zilnica ce imi este asigurata de legile scrise demult de cineva, portie pe care de multe ori nu vreau sa o impart cu tine. e aerul meu, de ce sa iti dau si tie, de ce sa ma privez de acest bun care mi-a fost daruit spre folosinta mie si numai mie? tu razi...te distreaza aceasta forma acuta de posesiune de care sufar.
cafea. niciodata nu o sa invat sa fac cafeaua pe placul celorlalti. niciodata ceilalti nu vor simti cata placere pun in mecanismul unsuros al prepararii cafelei de dimineata; ma comport ca un alchimist care vrea sa dovedeasca lumii intregi ca da, pamantul se poate transforma in aur! da, pamantul este aur! si da, cafeaua mea este minunata...pacat ca tu si tu si tu nu intelegeti mecanismul ei de preparare, nu ii gustati pe deplin aromele si nu va bucurati de ea.
plec. imi este groaza de multe ori sa nu ma incui in exteriorul casei mele, desi, paradoxal, ma baricadez si pun trei lacate cand sunt in interior. in tot spatiul de AFARA, in libertate, ma simt mai constrans ca om decat in spatiul meu propriu. poate am eu probleme cu intimitatea si apropriere atator oameni ma face sa gandesc la faptul ca ne (in)calcam unii altora teritoriile. totusi spatiul meu e sfant. de aceea de multe ori te alung, imi desacralizezi cu tine locul in care iau forma gandurile mele, locul in care ma deconstruiesc si ma construiesc eu ca om, locul meu.
de ajuns nu ajung nicaieri. nici un loc nu imi mai ofera intimitatea de care am atat de multa nevoie. daca e sa ma las in bratele cartilor care imi sunt atat de dragi si care ma inconjoara, sigur cineva, gelos pe faptul ca ele ma iubesc si imi daruiesc doar mie atata desfatare, se va arunca asupra mea...
"nu pot sa va mai sufar!"...mi s-a spus intr-o zi...nu pot sa va mai sufar sirul nesfarsit de lamentari si de rotocoale pe care le faceti zilnic. "opriti-va!"
m-am oprit.
Acum o săptămână
