obosit...asa ma simt...am impresia ca duc in spate un melc imens, lenes, cu tot cu cochilie;
satul...portia pe care o primesc in fiecare zi este peste masura de mare pentru nevoile mele;
trist...poate nu se vede din cauza ranjetelor mele debile de "om fericit";
nu mai vreau ore fixe, program stabilit, culori banale;
vreau liniste...ma vreau pe mine inapoi, ma vreau liber de ganduri si totusi ma las cu usurinta legat si ma impiedic de atatea praguri si carari ce apar in calea mea.
acum ceva vreme construisem un castel. parea solid si era asa de minunat alcatuit. erau zile in care dansul si voia buna erau nelipsite, alte zile, calde si moi pendulau intre banala existenta cotidiana si mirosul fraged de mere rosii culese proaspat din gradina. castelul nostru avea o baza solida, muncisem mult la ea, crestea frumos, incet si cu grija. uneori se darmau peretii, alteori cadea tencuiala...e normal, mai ales ca cei ce munceau construindu-l nu mai facusera ceva asa de important niciodata. luam schitele, analizam greselile, trageam linie si o luam de la capat. cu grija. poate cu prea multa grija si cu prea multe griji si cu prea multe ganduri si furii... acum ceva vreme am renuntat amandoi la castel. nu mai aveam mult si totusi am zis gata; tu ai vrut sa vezi ce fac eu iar eu te-am asteptat pe tine...acum...tu te-ai mutat in celalat capat al imparatiei, eu stau la doi pasi de castel in blocul de pe strada S...
toamna asta mi-am umplut camera de mere si de crizanteme aramii...
era un cantec mai vechi pe care ti-l cantam asa in gluma, mai stii?
"te-astept sa vii..."
