imi fumam tigara de seara. gandurile mele se jucau in aerul fierbinte de afara precum se joaca uneori baloanele colorate imprastiate de un vant nehotarat. mi-am zis ca poate asa e mai bine, sa numar masinile care gonesc prin dreptul blocului meu si sa nu ma mai gandesc la voi...la voi...la voi.
vroiam sa sting tigara...sa nu o fumez pana la capat. vroiam dar mi-am fumat-o culegand disperarea ce izbucnea dintr-un om care trecea pe strada. pe trotuar, un barbat sau baiat trecea plangand. da, un barbat, noaptea, plangea pe strada indreptandu-se spre o tinta numai de el stiuta.
e ciudat. e ceva ce starneste curiozitatea, furia si un soi de nevoie acuta de a sparge ceva. barbatii nu plang. nu se desfasoara si chiar daca o fac nu fac asta in public. nu fac din asa o arma, nu se lasa surprinsi intr-o astfel de ipostaza decat in fata celor mai buni prieteni si chiar si atunci apar regrete si de multe ori prietenii aceia dispar din jurul lor. barbatii nu plang. nici baietii nu plang. inceteaza sa mai faca asta in momentul in care simt ca furia toata si-o pot inmagazina in forta si incapatanare si in pumni inclestati. infrunta totul cu seninatate si cu barba sus. si totusi, uneori, ajung sa izbucneasca...
l-am petrecut cu ochii atat cat am putut sa il urmaresc. mi-a starnit un val de furie. furie. furie. nimeni nu ar trebui sa ajunga in felul asta.
nu conteaza.
nimeni nu ar trebui sa sufere in asa fel incat sa umble pe drumuri in asa hal. nimeni nu cred ca este atat de vinovat incat sa merie asa ceva.
ma simt rau.
ma simt neputincios.
mi-am fumat tigara.
mi-am mai aprins una.
viata e un lucru care te stoarce de energie, te incarca la loc si apoi te prinde iar in chingile ei de balaur cu prea multe capete, te inchite, te mesteca, si apoi te scuipa...te scuipa si o iei de la capat.
