in space...

am parasit acum cateva momente pamantul. inca ma mir de felul detasat in care am privit in jur fara a scana indelung intinderile, fara ca imaginea sa se retraga adanc in interiorul meu pentru ca mai apoi sa o aduc in fata ochilor si a mintii si sa meditez. a fost usor, imi zic. a fost usor pentru ca nimic din ce imi era apropiat nu ara la vedere, pentru ca lasasem demult totul in urma, pentru ca lucrurile trebuie sa-si urmeze cursul si pasii sunt adevarati doar daca te fac sa inaintezi. a fost usor. buzele mele vor sa schiteze un zambet multumit dat nu pot. ochii vor sa se inchida pentru o clipa dar le este imposibil. o lume infinita, intinderi de stele necunoscute se astern in fata mea; hm...de ar fi atat de simplu...
apas butoanele, invart rotitele, trag maneta dupa maneta si verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...

nu privesc inapoi, ar fi un gest poetic pe care nu mi-l permit, nu acum cand partea cea mai dificila a calatoriei incepe sa se apropie...

toate lucrurile din jurul meu vibreaza...apas butoanele, invart rotitele, trag maneta dupa maneta si verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...

din cand in cand mecanismul masinariei pare ca se da batut si refuza sa mai inainteze. scoate sunete lenese ca mai apoi, dintr-o data, sa capete iarasi forta si sa se avente in spatiu...

totul in jurul meu vibreaza cu mai multa forta...apas butoanele tremurand, invart rotitele cu greu, trag maneta dupa maneta si ma vad tragand maneta cu maneta un infinit de ori apoi verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...trag maneta dupa maneta dar nu ma uit inapoi...imagini indepartate vor parca sa se sustraga si sa imi intunece privirea dar eu ma incapatanez....trag maneta dupa maneta...nu am plecat doar asa de dragul plimbarii, vreau sa ajung undeva, pot sa fac asta;

indarjit, rotesc maneta dupa maneta, apas rotitele si incep sa scot butoanele tremurand...nu am plecat degeaba...maneta dupa maneta, butoane si rotite vuiesc in jurul meu intr-un roi infernal de lumini colorate...tremurul nu ma lasa sa stau intr-un loc, ochii se inchid si se deschid fara sa-i comand iar pe buze apare un firicele de sange...mi-am muscat buzele...si manetele refuza sa colaboreze, rotitele se deformeaza si totul in jurul meu pluteste acum molcom si lent...am un gust de metal in gura si parca as vrea sa-l sting cu un strop ce apa...imagini difuze se invart in mintea mea si ma las tras in jos de forte carora nu le pot face fata...gustul a disparut, in schimb simt mirosul padurii de la marginea orasului pe care acum cateva minute l-am parasit...ma uita la mainile mele si nu le recunosc. orasul pe care acum cateva minute l-am parasit? ce nume avea? nu, nu ma pot uita inapoi, intrebarile acestea stupide trebuie sa dispara, nu ma pot uita inapoi...

maneta dupa maneta, mirosul padurii, nu ma uit inapoi...
plutesc intr-o mare neagra si nu ma uit inapoi...
mirosul padurii pluteste intr-o mare neagra care nu ma lasa sa ma uit inapoi...sunt absorbit de un vartej de lumini apoi o liniste alba ma strange incet in bratele ei...nu am cum sa ma uit inapoi....

signs

ma trezesc. ma ridic din pat destul de greu in unele dimineti. deschid ochii si in jurul meu incepe sa se contureze camera iar undeva in departare orasul tipa ca un animal descoperit de vanatori-urmaritori. imi fac curaj sa infrunt realitatea. imi infing mainile in pat si ma dezlipesc cu brutalitate de el; gem...nu pot sa cred ca trupul poate sa fie atat de greu uneori incat sa necesite atata forta din partea mea pentru a ma deplasa. reusesc sa ma ridic din pat. nu stiu cum fac dar ma trezesc in fiecare dimineata cu fata adancita in saltea. infrunt asa lumea cu spatele si imi visez visele fara sa le impart cu nimeni. cu pasi mici, aproape impleticindu-ma, tind sa ajung la fereastra. o deschid...ma izbeste in fata respiratia de animal haituit a orasului,il simt cum se strecoara pe langa mine si se ascunde in fotoliul TAU. s-a acoperit cu un tricou si zace...

respir. respir aerul meu... portia mea zilnica ce imi este asigurata de legile scrise demult de cineva, portie pe care de multe ori nu vreau sa o impart cu tine. e aerul meu, de ce sa iti dau si tie, de ce sa ma privez de acest bun care mi-a fost daruit spre folosinta mie si numai mie? tu razi...te distreaza aceasta forma acuta de posesiune de care sufar.

cafea. niciodata nu o sa invat sa fac cafeaua pe placul celorlalti. niciodata ceilalti nu vor simti cata placere pun in mecanismul unsuros al prepararii cafelei de dimineata; ma comport ca un alchimist care vrea sa dovedeasca lumii intregi ca da, pamantul se poate transforma in aur! da, pamantul este aur! si da, cafeaua mea este minunata...pacat ca tu si tu si tu nu intelegeti mecanismul ei de preparare, nu ii gustati pe deplin aromele si nu va bucurati de ea.

plec. imi este groaza de multe ori sa nu ma incui in exteriorul casei mele, desi, paradoxal, ma baricadez si pun trei lacate cand sunt in interior. in tot spatiul de AFARA, in libertate, ma simt mai constrans ca om decat in spatiul meu propriu. poate am eu probleme cu intimitatea si apropriere atator oameni ma face sa gandesc la faptul ca ne (in)calcam unii altora teritoriile. totusi spatiul meu e sfant. de aceea de multe ori te alung, imi desacralizezi cu tine locul in care iau forma gandurile mele, locul in care ma deconstruiesc si ma construiesc eu ca om, locul meu.

de ajuns nu ajung nicaieri. nici un loc nu imi mai ofera intimitatea de care am atat de multa nevoie. daca e sa ma las in bratele cartilor care imi sunt atat de dragi si care ma inconjoara, sigur cineva, gelos pe faptul ca ele ma iubesc si imi daruiesc doar mie atata desfatare, se va arunca asupra mea...

"nu pot sa va mai sufar!"...mi s-a spus intr-o zi...nu pot sa va mai sufar sirul nesfarsit de lamentari si de rotocoale pe care le faceti zilnic. "opriti-va!"

m-am oprit.