perfect calm

perfect calm

in space...

am parasit acum cateva momente pamantul. inca ma mir de felul detasat in care am privit in jur fara a scana indelung intinderile, fara ca imaginea sa se retraga adanc in interiorul meu pentru ca mai apoi sa o aduc in fata ochilor si a mintii si sa meditez. a fost usor, imi zic. a fost usor pentru ca nimic din ce imi era apropiat nu ara la vedere, pentru ca lasasem demult totul in urma, pentru ca lucrurile trebuie sa-si urmeze cursul si pasii sunt adevarati doar daca te fac sa inaintezi. a fost usor. buzele mele vor sa schiteze un zambet multumit dat nu pot. ochii vor sa se inchida pentru o clipa dar le este imposibil. o lume infinita, intinderi de stele necunoscute se astern in fata mea; hm...de ar fi atat de simplu...
apas butoanele, invart rotitele, trag maneta dupa maneta si verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...

nu privesc inapoi, ar fi un gest poetic pe care nu mi-l permit, nu acum cand partea cea mai dificila a calatoriei incepe sa se apropie...

toate lucrurile din jurul meu vibreaza...apas butoanele, invart rotitele, trag maneta dupa maneta si verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...

din cand in cand mecanismul masinariei pare ca se da batut si refuza sa mai inainteze. scoate sunete lenese ca mai apoi, dintr-o data, sa capete iarasi forta si sa se avente in spatiu...

totul in jurul meu vibreaza cu mai multa forta...apas butoanele tremurand, invart rotitele cu greu, trag maneta dupa maneta si ma vad tragand maneta cu maneta un infinit de ori apoi verific presiunea, nivelul oxigenului, duritatea vidului din jurul meu...trag maneta dupa maneta dar nu ma uit inapoi...imagini indepartate vor parca sa se sustraga si sa imi intunece privirea dar eu ma incapatanez....trag maneta dupa maneta...nu am plecat doar asa de dragul plimbarii, vreau sa ajung undeva, pot sa fac asta;

indarjit, rotesc maneta dupa maneta, apas rotitele si incep sa scot butoanele tremurand...nu am plecat degeaba...maneta dupa maneta, butoane si rotite vuiesc in jurul meu intr-un roi infernal de lumini colorate...tremurul nu ma lasa sa stau intr-un loc, ochii se inchid si se deschid fara sa-i comand iar pe buze apare un firicele de sange...mi-am muscat buzele...si manetele refuza sa colaboreze, rotitele se deformeaza si totul in jurul meu pluteste acum molcom si lent...am un gust de metal in gura si parca as vrea sa-l sting cu un strop ce apa...imagini difuze se invart in mintea mea si ma las tras in jos de forte carora nu le pot face fata...gustul a disparut, in schimb simt mirosul padurii de la marginea orasului pe care acum cateva minute l-am parasit...ma uita la mainile mele si nu le recunosc. orasul pe care acum cateva minute l-am parasit? ce nume avea? nu, nu ma pot uita inapoi, intrebarile acestea stupide trebuie sa dispara, nu ma pot uita inapoi...

maneta dupa maneta, mirosul padurii, nu ma uit inapoi...
plutesc intr-o mare neagra si nu ma uit inapoi...
mirosul padurii pluteste intr-o mare neagra care nu ma lasa sa ma uit inapoi...sunt absorbit de un vartej de lumini apoi o liniste alba ma strange incet in bratele ei...nu am cum sa ma uit inapoi....

de duminica....

PLOUA...

Pe-aici cand ploua, ploua indesat,
Nu tine ca la noi un ceas ori doua.
Ca ziua ploua, ploua pe-nserat,
Si cand se crapa iar de ziua, ploua.
In faptul zilei, stresinile plang.
Padurea sta plouata ca o curca.
Natura calca cu piciorul stang:
Pe-aici cand ploua, ploua, nu se-ncurca!
Iar cand s-arata soarele sarac.
De dupa nouri, ca sa-ti faca-n ciuda,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Ca pana la intoarcere, te uda.
Exista si rastimpuri cand se moaie,
Cand parca nu mai toarna-asa, de sus,
Si cerul cate-oleaca, spre apus,
Se lumineaza putintel a ploaie.
Atunci se cheama ca e timp frumos
(Macar ca tot mai cade-un pic de bura),
Dar fumul din ogeac se lasa-n jos,
Si porcul umbla tot cu paiu-n gura...

NOCTURNA

Mircea Dem. Radulescu

Dormi, frumoasa mea! De-acum
Noaptea luminoasa
Ca o unda de parfum
Navaleste-n casa.
Luna clara din neant
Pune pe covoare
Straluciri de diamant
Si margaritare.
Ea priveste ca-n extaz
Bluza ta lejera
Si pantofii de atlaz
Langa etajera.
Si trecand prin buduar,
Raza-i ce se rumpe
Lumineaza un lavoar
Cu flacoane scumpe...
Luna toarna pe parchet
Blonde tuberoze
Si-ti dezvaluie discret
Sanurile roze,
Cand dantelele din pat
Tremura-n lumina
Pe culcusul tau curat
De olanda fina...

*
Dar visarile ce trec,
Ca sa te dezmerde,
Ti-au aprins la cap un bec
Cu lumina verde.
Din oglinzi piciorul fin
Pe matasa moale
Se rasfrange ca un crin
Cu nuante pale.
Dormi! Amorul rafinat
Cheama deopotriva
Spre minciuna si pacat
Gura ta lasciva.
Dormi, frumoasa mea! Eu stau
In extaz, la poarta:
Esti faptura vie, sau
Opera de arta?

SONETE PLUVIOASE


De-o saptamana tine-ntruna ploaia,
Si-mi pica-n pat, de sus, din bagdadie...
O noapte inca de-ar mai fi sa tie
Nu m-as mira sa-mi caza-n cap odaia!
Avea simptome vagi de nebunie
Peninsula Balcanica... si d-aia,
De cand s-aprinse-n Orient vapaia,
Pamantul face hidroterapie!
Sau poate ca divinul Mizantrop
A hotarat al doilea potop?...
Oricum ar fi, eu nu ma tem de moarte.
Dar cand o-ncepe alta vesnicie,
Fac cerere sa ma permute-n Marte,
C-aici avem prea multa igrasie!

*
Sunt izolat ca Robinson Crusoe,
Nu vine nime-n usa mea sa bata,
Si daca stau cu usa incuiata
E ca nici eu de nime n-am nevoie.
Mai fericit ca legendarul Noe,
Din toata omenirea inundata,
In arca mea nu am decat o fata...
Deasupra lumii noi plutim in voie...
Degeaba va-ndesati ca la pomana,
Reprezentanti ai faunei terestre,
Nu iau cu mine nici o lighioana!
Caci e destul o singura pereche:
Un trubadur si-o fata fara zestre,
Ca sa refaca toata lumea veche!

vise si carti...

M-am lecuit de multe pana acum, de multe boli, de fobii, de depresii...nu am reusit sa ma lecuiesc niciodata de frica de intuneric, frica ce se accentueza si mai mult atunci cand vreau sa dorm intr-o camera cufundata in intuneric.
Zilele trecute mi-am luat o carte pe care mi-am propus sa o citesc. Nimic rau in asta mai putin ca m-a cuprins un fel de spaima bizara in timp ce innaintam prin paginile cartii...simteam sau ma rog, aveam impresia ca o pisica uriasa statea in spatele meu si voia sa ma sfasie...nu stiu sa spun daca era vis sau halucinam in acele momente...

Toata noaptea am avut sentimentul ca voi sfarsi in ghearele acelui animal monstruos pe care il simteam in camera langa mine...nu imi aduc aminte ce am visat, stiu doar ca m-am trezit de nenumarate ori ca sa vad daca nu am nimic...ma ridicam din pat, ma uitam prin camera...era o liniste plumburie care ma tintuia din nou in pat...pana s-a luminat somnul meu a fost nesomn, abia dupa aceea am reusit sa adorm.

vise bizare am de cateva saptamani bune, de odihnit abia ma odihnesc...am o constanta durere de cap, o sete care ma macina si peste toate o pofta imensa de cafea...

revin dupa ce toate astea vor disparea....

"The Children of Lir" legenda si proiectul

"The Children of Lir

In Celtic Ireland there lived a king called Lir, who had four children named Fionnula and Aodh, Fiachra and Con. Their mother, the queen, was dead and the children missed her terribly. The king saw that the children were sad and needed a mother, so he decided to marry again. His new bride was called Aoife. She was beautiful but she was not the kind-hearted person the king thought she was. Their mother used to tuck them into bed every night before she died.

Aoife grew jealous of the four children because their father loved them so much. She wanted the king all to herself so she planned to get rid of them. She asked a druid to help her and together they thought up a terrible spell. One day Aoife went to the lake where the children loved to play and she cast a terrible spell over them. There was a flash of light and the children vanished and turned into four beautiful swans. One of the swans opened its beak and spoke with Fionnula’s voice: “What have you done to us?” “I have put a spell on you and you will be swans for nine hundred years. You will spend three hundred years on this lake, three hundred on the Sea of Moyle and three hundred on the Isle of Glora. Only the sound of a church bell can break the spell,” replied Aoife.

When the children did not come home that evening, the king went looking for them by the lake. He was amazed when one swan called out. “Father, father, we are your children. Aoife has placed a terrible spell on us.” The king went back to the castle and pleaded with Aoife to break the spell but she refused. He decided to banish her from his kingdom. Lir spent the rest of his days beside the lake talking to his children until he grew old and died.

The king spends his days talking to his children!
Three hundred years passed and it was time for the swans to move to the cold and stormy Sea of Moyle between Ireland and Scotland. The poor swans were tossed about by the wild waves. It was a hard life with little food and years passed slowly.

The swans are cold and hungry in the Sea of Moyle.
When the time came for them to fly to the Isle of Glora, the swans were old and tired. Although it was warmer on the island and there was lots of food they were still lonely. Then one day they heard the sound they had waited for. It was the sound of a church bell.

The bell was ringing in the tower of a little church. An old man called Caomhog stood outside. He was amazed to hear the swans talking and listened to their sad story. He brought out some holy water, which he sprinkled on the swans while he prayed. As soon as the water touched them they changed into old people. They soon died and Caomhog buried them."

Textul il gasiti in original urmand link-ul de mai jos. Tot acolo o sa o gasiti si minunata imagine care a inspirat-o de Maebh Costello in conceperea unui proiect numit The Children of Lir


http://www.behance.net/Gallery/Children-of-Lir/455887

Alte ideii indraznete si multa creativitate: http://www.behance.net/

Gandurile acestei duminici au capatat o noua dimensiune.

Enjoy your day...

music people

Daca nu ii recunoasteti va spun eu cine sunt:

Ella Fitzgerald
Duke Elington
Benny Goodman

Enjoi!

Ganduri de Paste....

Pe cruce
de Vasile Voiculescu

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.

Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii…
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.

Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.

Departe ucenicii priveau fara putere…
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.

Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.

Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.


Psalm VI
de Tudor Arghezi

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: “Este!”



April
De Tudor Arghezi
Într-o ramură-nflorită
E-agăţat un cuib, în tei.
Ramura e legănată,
Legănându-şi cuibul ei.
Vântul murmură prin floare,
Adormind-o cu descântul.
Pasărea surâde-n aripi,
Cunoscând că-i numai vântul.

Mi-a zburat de mult din floarea
Sufletului pasărea,
Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,
Verde-n piept ca zarzărea.

O tot caut de atunci
Prin pădure, prin copaci.

Pasăre cu aripi lungi,
Unde eşti şi ce mai faci?

vremea de afara...

...ma face sa ma simt ca o cioara...

Cine nu a citit Toparceanu in viata lui sa stea 5 minute la colt.
E aprilie, e urat afara, ploua...
Eu nu pot sa spun cum ma simt asa ca las textul sa va expliciteze:

CIOARA
Campul alb, ca un cearsaf,
Pana-n zari se desfasoara...
Sus pe-un stalp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioara,
Nemiscata-n varf de par
Ca o acvila pe-un soclu,
Oachesa ca un hornar
Si macabra ca un cioclu;
Neagra ca un as de pica,
Sub nemarginitul cer;
Singuratica si mica
Cat o boaba de piper;

Garbova ca o festila
Intr-un cap de lumanare;
Ca o mutra imobila
De harap cu nasul mare,
Dar sinistra si parlita
De la coada pana-n plisc,
Ca o pajura trasnita
Intr-un varf de obelisc;
Incrustata-n atmosfera
Ca un ou de ciocolata;
Amarata si stinghera
Ca o pruna afumata;
Cu alura interlopa
Ca un muzicant in frac,
Cuvioasa ca un popa
Si smolita ca un drac;
Demna, ca un om celebru;
Mistica si fara chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru;
Incomoda-n soare, ca
Un gunoi in ochi; nefasta
Ca un chibit ce-ti sta-n coasta
La un joc de bacara;
Suspendata ca o nota
Pe un portativ gigant;

Sluta, ca o hotentota
Parasita de amant;
Mica-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de pusca;
Neagra cum e cerul gurii
La un caine care musca;
Crunta ca o vanataie
Cauzata-n match de box;
Ca un bulgare de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie;
Resemnata, ca-n vitrina
O reclama pentru vulg,
Si usoara ca un fulg
De funingine-n lumina;
Trista ca un crep de doliu
In vazduhul diafan,
Ca un punct aerian
Pe-al zapezii alb orgoliu;
Stranie ca un ponos
Al privelistii de creta;
Solitara si cocheta
Ca un cuc de abanos;
Neagra, ca o musca-n lapte,
Si fantastica-n contur,
Ca un miez adanc de noapte,
Cu lumina imprejur;

Fina ca o acadea
De titei topit la soare;
Prinsa-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea;
Ireala, ca un duh
Cu penajul ei feeric,
Ca o cupa de-ntuneric
Rasturnata in vazduh;
Grava ca o rugaciune
Si posomorata ca o
Figurina de carbune
Cu nuante de cacao;
Tragica, ca o emblema
A obstescului sfarsit;
Sumbra ca o anatema
Arucata-n infinit;
Muta-n linistea campiei
Ca un bloc de piatra arsa,
Ca un ghem de bezna toarsa
Din fuiorul vesniciei,
Atarnand de bolta goala
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plangand, sa suga smoala;
Piaza-rea, ca un blestem
Azvarlit asa-ntr-o doara
Creatorului suprem,
Si banala... ca o cioara!


Florin Lazarescu avea pe blog niste poze cu ciori...ilustratii aici

the city, my city...

Ador orasul Iasi. Nicaieri nu m-am simtit mai liber si mai sigur. Nicaieri nu am visat cu ochii deschisi mai colorat si mai aventuros ca in acest oras. Coborand astazi spre Rapa Galbena, toata strada Arcului cufundata fiind in intuneric, ma simteam ca o vietate surprinsa intr-un loc total necunoscut. Cerul cernuse mai devreme fulgi de zapada. Tot cerul, mi-a oferit astazi o splendida zi de primaiarna(vara): frig de dimineata cu un vant ascutit care biciuia trecatori rataciti, ploaie rece la pranz(visatorii sunt sigur ca s-au pus pe ganduri si au luat tramvaiul dorintelor tarzii pana sus in Copou), undeva pe la ora 2-3 a iesit dintre nori un soare care m-a pus in alerta...chiar vine primavara?, iar spre finalul zilei,am avut parte de un alegro cu fulgi de zapada.

Stau culcusit in patul meu, adapostit fiind de furia cu care oamenii circula pe strazi. Multimea se izbeste de ziduri, se grabeste pe trecerile de pietoni, alearga pe strazi haotic...multimea navaleste pe strazi, urca in autobuze, se inghesuie in tramvaie. Orasul suporta cu stoicism furia locuitorilor sai. Ei, inghesuiti in cutiile lor, ca niste gandaci de colorado, migreaza nelisnistiti de la un capat al orasului spre celalat capat.

Dimineata, in autobuzul 46 am vazut cel mai frumos tablou al acestei zile:pe partea cealalta de strada a trecut un alt autobuz...in unul din geamuri se oglindea chipul unei fete, era atat de departe gandul ei, incat, toata fiinta ei parea inchisa intr-o masca de liniste si impacare pe care de mult nu am mai vazut-o la cineva...cu capul un pic lasat spre umarul ei drept, cu ochii larg deschisi, o vedeam pe ea si sunt sigur ca ea vedea prin mine...privirea ei desenase un orizont pe care numai ea putea sa-l vada, mintea ei, crease pentru bucuriia fiintei interioarenu un vis pe care il traia libera chiar in acel moment...nu cred ca am vazut ceva mai senin toata ziua...

Incercati un experiment in noptile senine(noptile de primavara si cele de vara) care vor veni: iesiti afara la ore tarzii din noapte si ascultati orasul; tanguirea lui va va alina, veti adormi apoi linistiti,prinsi intr-un cantec nesoptit si mangaiati de o mana invizibila...

astenie de primavare sau doar niste tristeti ascunse....

Nu am disparut din peisaj...sunt doar undeva prin jur, cautandu-ma.



Pana revin, pun aici un gand pentru cine simte ca are nevoie.

we always leave something or someone behind...

este in natura noastra sa-i facem pe ceilalti sa sufere...este scrisa in codul nostru genetic aceasta abilitate.

imi aduc aminte plecarile mele...bruste, fara cuvinte care poate ar fi trebuit rostite, fata ultime priviri.

imi aduc aminte plecarile tale si pe mine ramas pironit in mijlocul camerei mele, dezorientat si abia capabil sa alerg in urma ta pe scari...te conduceam pana la usa uneori precum un caine umil care stie ca a fost lasat in urma, legat cu o sfoara in padure,nu destul de strans ca la un moment data sa poata scapa, dar destul de departe ca sa-i vina greu sa-si gaseasca drumul spre casa.

mergeam ieri spre casa curgand alene pe strazile acestui oras care imi aduce aminte de tine. frunzele imi spuneau ultimul lor cantec alunecand-murind pe langa mine. copacii plangeau in intunericul serii alinandu-se unii pe altii. cerul abia daca ajungea pana la mine, prins in clestii de beton ai orasului. m-am oprit un moment sa respir...aerul rece de sfarsit de octombrie mi-a invadat sufletul. cautam un suflet de care sa ma leg si cu care sa infrunt lungul drum catre casa...de undeva din intuneric o fiinta dornica de caldura si-a facut aparitia: un caine mic, negru,cu sosete albe in picioare si cercel in ureche. si-a intins botul umed catre mine. l-am mangaiat cu varful degetelor mele inmanusate si am pornit impreuna la drum. el inainte stiind parca drumul, eu din urma, curios sa vad cat timp va dura aceasta calatorie...brav soldat al nelinistii cainele pasea in fata mea cu pasi mici, amusinand timid drumul din calea noastra. am tinut drumul drept pana cand am ajuns in fata blocului meu; am strigat in urma lui "la revedere negrule!"...pentru cateva momente si-a continuat drumul pana cand si-a dat seama ca nu mai sunt in urma lui. s-a intors catre mine si m-a privit; si-a ridicat botul spre mine intrebandu-ma parca: "nu mai mergi?"
nu...
drumul meu se incheie aici...

l-am lasat...am mai lasat un suflet in urma...
am dat o alta pagina din marea carte a vietii mele fara a citi ultimele randuri...

cat de usor este sa dam paginile si cat de greu apasa pe sufletul celor lasati in urma faptele noastre...indoiala apare prima, deznadejdea apoi, furia e cea care rascoleste sufletul mai adanc decat cea mai turbata furtuna iar apoi resemnarea se instaleaza in inimile parasite...

am trait aceste stari de atatea dureroase ori...
am daruit la randul meu aceste stari...

as vrea sa ma opresc acum.