eu nu prea sunt genul de om care sa faca politica dar acest mesaj primit astazi pe mail m-a amuzat teribil:
"Dear God, so far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze, my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Mircea Geoana!"
obosit...asa ma simt...am impresia ca duc in spate un melc imens, lenes, cu tot cu cochilie;
satul...portia pe care o primesc in fiecare zi este peste masura de mare pentru nevoile mele;
trist...poate nu se vede din cauza ranjetelor mele debile de "om fericit";
nu mai vreau ore fixe, program stabilit, culori banale;
vreau liniste...ma vreau pe mine inapoi, ma vreau liber de ganduri si totusi ma las cu usurinta legat si ma impiedic de atatea praguri si carari ce apar in calea mea.
acum ceva vreme construisem un castel. parea solid si era asa de minunat alcatuit. erau zile in care dansul si voia buna erau nelipsite, alte zile, calde si moi pendulau intre banala existenta cotidiana si mirosul fraged de mere rosii culese proaspat din gradina. castelul nostru avea o baza solida, muncisem mult la ea, crestea frumos, incet si cu grija. uneori se darmau peretii, alteori cadea tencuiala...e normal, mai ales ca cei ce munceau construindu-l nu mai facusera ceva asa de important niciodata. luam schitele, analizam greselile, trageam linie si o luam de la capat. cu grija. poate cu prea multa grija si cu prea multe griji si cu prea multe ganduri si furii... acum ceva vreme am renuntat amandoi la castel. nu mai aveam mult si totusi am zis gata; tu ai vrut sa vezi ce fac eu iar eu te-am asteptat pe tine...acum...tu te-ai mutat in celalat capat al imparatiei, eu stau la doi pasi de castel in blocul de pe strada S...
toamna asta mi-am umplut camera de mere si de crizanteme aramii...
era un cantec mai vechi pe care ti-l cantam asa in gluma, mai stii?
este in natura noastra sa-i facem pe ceilalti sa sufere...este scrisa in codul nostru genetic aceasta abilitate.
imi aduc aminte plecarile mele...bruste, fara cuvinte care poate ar fi trebuit rostite, fata ultime priviri.
imi aduc aminte plecarile tale si pe mine ramas pironit in mijlocul camerei mele, dezorientat si abia capabil sa alerg in urma ta pe scari...te conduceam pana la usa uneori precum un caine umil care stie ca a fost lasat in urma, legat cu o sfoara in padure,nu destul de strans ca la un moment data sa poata scapa, dar destul de departe ca sa-i vina greu sa-si gaseasca drumul spre casa.
mergeam ieri spre casa curgand alene pe strazile acestui oras care imi aduce aminte de tine. frunzele imi spuneau ultimul lor cantec alunecand-murind pe langa mine. copacii plangeau in intunericul serii alinandu-se unii pe altii. cerul abia daca ajungea pana la mine, prins in clestii de beton ai orasului. m-am oprit un moment sa respir...aerul rece de sfarsit de octombrie mi-a invadat sufletul. cautam un suflet de care sa ma leg si cu care sa infrunt lungul drum catre casa...de undeva din intuneric o fiinta dornica de caldura si-a facut aparitia: un caine mic, negru,cu sosete albe in picioare si cercel in ureche. si-a intins botul umed catre mine. l-am mangaiat cu varful degetelor mele inmanusate si am pornit impreuna la drum. el inainte stiind parca drumul, eu din urma, curios sa vad cat timp va dura aceasta calatorie...brav soldat al nelinistii cainele pasea in fata mea cu pasi mici, amusinand timid drumul din calea noastra. am tinut drumul drept pana cand am ajuns in fata blocului meu; am strigat in urma lui "la revedere negrule!"...pentru cateva momente si-a continuat drumul pana cand si-a dat seama ca nu mai sunt in urma lui. s-a intors catre mine si m-a privit; si-a ridicat botul spre mine intrebandu-ma parca: "nu mai mergi?" nu... drumul meu se incheie aici...
l-am lasat...am mai lasat un suflet in urma... am dat o alta pagina din marea carte a vietii mele fara a citi ultimele randuri...
cat de usor este sa dam paginile si cat de greu apasa pe sufletul celor lasati in urma faptele noastre...indoiala apare prima, deznadejdea apoi, furia e cea care rascoleste sufletul mai adanc decat cea mai turbata furtuna iar apoi resemnarea se instaleaza in inimile parasite...
am trait aceste stari de atatea dureroase ori... am daruit la randul meu aceste stari...
cat sa fi trecut oare?...o viata intreaga pare ca s-a perindat prin fata ferestrei mele de atunci, demult, pana acum, cand, de dimineata devreme pana la apus, privesc cerul printr-o portita abia abia deschisa catre tine.
am ganduri nebune si nelinisti. am vise fugare cu cai care mor. am nopti lungi cu putine ore de somn si zile in care ploua la fiecare fereastra in care incerc sa-mi oglindesc chipul. am nevoie de liste infinite de care sa nu tin cont dar pe care sa le completez zi de zi. am usi inchise de la care am ratacit cheile si case albe care nu ma mai vor. am prieteni uitati prin buzunarele hainelor de vara. am amintiri cu tine ce credeam ca au disparut si dureri noi ce vor sa nu ma lase sa uit. am ceasuri vechi, stricate, oprite la niste ore indecise. stau inchise in curele si catarame si masoara muteste timpul scurs fara ca noi sa le fi atins. tanjesc dupa un dans subtil al secundelor si minutelor si orelor si a zilelor ce nu vor dori sa mai fie. am un sfarsit de octombrie prea agitat si mult prea trist ca sa nu-mi doresc evadarea. am un suflet. am. am uitat ce inseamna sa fie eu langa tine. am uitat si tot ce fac este mecanica simpla a lucrurilor de care mi-e dor si pe care incerc sa le fac doar pentru a suplini o lipsa acuta de tine. am un cine... am nevoie de un de ce, un tu hotarat, un eu fara nori, un noi plin, rotund si uneori colturos pe la margini.
am intrebari si tu ai cele mai duioase si intelepte raspunsuri.
"THIS IS NOT HERE" acum ceva vreme in urma cuvintele acestea respingeau lumina zilelor stand trupese pe ochiul de sticla de la usa balconului meu. in fiecare dimineata lumina trecea timida printre litere sfidandu-le parca. din orice colt al camerei cuvintele ma priveau, obsedant se legau de mine pana intr-o zi cand tot universul meu s-a strans in cateva cutii si m-am mutat. zilele trecute priveam orasul printr-un ochi de sticla nou tie...mi-am dat seama ca ii lipseste ceva...cred ca si mie imi lipseste ceva...
ochiul de geam va avea pe pantecele luminat de soare cuvintele minunate...mintea mea le va citi si reciti, ochii mei le vor mangaia, mana mea le va scrie in aerul camerei mele...voi deschide usa si asa voi intelege pe deplin ce inseamna pentru mine: tanjesc dupa libertate si totusi tanjesc dupa tine...ma vreau liber, scapat din colivie si chiar si asa, bat cu disperare cu aripile aproape vindecate in temnita ce ai fost. dimineatile trec si mi-e dor uneori sa-ti sarut zambetul ramas pe buzele canii de cafea. noptile vin fara sa-mi aduca trupul tau...serile se scurg in soapta, tacute si moi,iar luna se fereste de mine... ma trezesc in toiul noptii; deschid si inchid usile dulapurilor; deschid si inchid usile camerei mele; deschid si inchid usile si ferestrele mele; deschid si inchid aripile gandurilor mele...peste tot gasesc aceleasi cuvinte:
citesc mult, dorm putin si zbuciumate mai sunt visele mele; muncesc mult si am o multime de prieteni. iubesc patimas si pe cine nu trebuie...sau pe cine trebuie dar imi aleg tare prost momentele. ce mai, sunt un rac ai carui clesti taie in carne vie...a mea
