"A blue moon is a full moon that is not timed to the regular monthly pattern. Most years have twelve full moons which occur approximately monthly, but in addition to those twelve full lunar cycles, each solar calendar year contains an excess of roughly eleven days compared to the lunar year. The extra days accumulate, so that every two or three years (on average about every 2.7154 years[1]), there is an extra full moon. The extra moon is called a "blue moon." Different definitions place the "extra" moon at different times" sursa sigura WIKIPEDIA :)
blue moon...
las cantecul sa spuna tot ceea ce eu nu reusesc astazi sa-ti spun...blue moon, blue moon...
eu nu prea sunt genul de om care sa faca politica dar acest mesaj primit astazi pe mail m-a amuzat teribil:
"Dear God, so far this year you have taken away my favorite dancer Michael Jackson, my favorite actor Patrick Swayze, my favorite singer Stephen Gately and my favorite actress Farah Fawcett. Just so you know, my favorite politician is Mircea Geoana!"
obosit...asa ma simt...am impresia ca duc in spate un melc imens, lenes, cu tot cu cochilie;
satul...portia pe care o primesc in fiecare zi este peste masura de mare pentru nevoile mele;
trist...poate nu se vede din cauza ranjetelor mele debile de "om fericit";
nu mai vreau ore fixe, program stabilit, culori banale;
vreau liniste...ma vreau pe mine inapoi, ma vreau liber de ganduri si totusi ma las cu usurinta legat si ma impiedic de atatea praguri si carari ce apar in calea mea.
acum ceva vreme construisem un castel. parea solid si era asa de minunat alcatuit. erau zile in care dansul si voia buna erau nelipsite, alte zile, calde si moi pendulau intre banala existenta cotidiana si mirosul fraged de mere rosii culese proaspat din gradina. castelul nostru avea o baza solida, muncisem mult la ea, crestea frumos, incet si cu grija. uneori se darmau peretii, alteori cadea tencuiala...e normal, mai ales ca cei ce munceau construindu-l nu mai facusera ceva asa de important niciodata. luam schitele, analizam greselile, trageam linie si o luam de la capat. cu grija. poate cu prea multa grija si cu prea multe griji si cu prea multe ganduri si furii... acum ceva vreme am renuntat amandoi la castel. nu mai aveam mult si totusi am zis gata; tu ai vrut sa vezi ce fac eu iar eu te-am asteptat pe tine...acum...tu te-ai mutat in celalat capat al imparatiei, eu stau la doi pasi de castel in blocul de pe strada S...
toamna asta mi-am umplut camera de mere si de crizanteme aramii...
era un cantec mai vechi pe care ti-l cantam asa in gluma, mai stii?
este in natura noastra sa-i facem pe ceilalti sa sufere...este scrisa in codul nostru genetic aceasta abilitate.
imi aduc aminte plecarile mele...bruste, fara cuvinte care poate ar fi trebuit rostite, fata ultime priviri.
imi aduc aminte plecarile tale si pe mine ramas pironit in mijlocul camerei mele, dezorientat si abia capabil sa alerg in urma ta pe scari...te conduceam pana la usa uneori precum un caine umil care stie ca a fost lasat in urma, legat cu o sfoara in padure,nu destul de strans ca la un moment data sa poata scapa, dar destul de departe ca sa-i vina greu sa-si gaseasca drumul spre casa.
mergeam ieri spre casa curgand alene pe strazile acestui oras care imi aduce aminte de tine. frunzele imi spuneau ultimul lor cantec alunecand-murind pe langa mine. copacii plangeau in intunericul serii alinandu-se unii pe altii. cerul abia daca ajungea pana la mine, prins in clestii de beton ai orasului. m-am oprit un moment sa respir...aerul rece de sfarsit de octombrie mi-a invadat sufletul. cautam un suflet de care sa ma leg si cu care sa infrunt lungul drum catre casa...de undeva din intuneric o fiinta dornica de caldura si-a facut aparitia: un caine mic, negru,cu sosete albe in picioare si cercel in ureche. si-a intins botul umed catre mine. l-am mangaiat cu varful degetelor mele inmanusate si am pornit impreuna la drum. el inainte stiind parca drumul, eu din urma, curios sa vad cat timp va dura aceasta calatorie...brav soldat al nelinistii cainele pasea in fata mea cu pasi mici, amusinand timid drumul din calea noastra. am tinut drumul drept pana cand am ajuns in fata blocului meu; am strigat in urma lui "la revedere negrule!"...pentru cateva momente si-a continuat drumul pana cand si-a dat seama ca nu mai sunt in urma lui. s-a intors catre mine si m-a privit; si-a ridicat botul spre mine intrebandu-ma parca: "nu mai mergi?" nu... drumul meu se incheie aici...
l-am lasat...am mai lasat un suflet in urma... am dat o alta pagina din marea carte a vietii mele fara a citi ultimele randuri...
cat de usor este sa dam paginile si cat de greu apasa pe sufletul celor lasati in urma faptele noastre...indoiala apare prima, deznadejdea apoi, furia e cea care rascoleste sufletul mai adanc decat cea mai turbata furtuna iar apoi resemnarea se instaleaza in inimile parasite...
am trait aceste stari de atatea dureroase ori... am daruit la randul meu aceste stari...
cat sa fi trecut oare?...o viata intreaga pare ca s-a perindat prin fata ferestrei mele de atunci, demult, pana acum, cand, de dimineata devreme pana la apus, privesc cerul printr-o portita abia abia deschisa catre tine.
am ganduri nebune si nelinisti. am vise fugare cu cai care mor. am nopti lungi cu putine ore de somn si zile in care ploua la fiecare fereastra in care incerc sa-mi oglindesc chipul. am nevoie de liste infinite de care sa nu tin cont dar pe care sa le completez zi de zi. am usi inchise de la care am ratacit cheile si case albe care nu ma mai vor. am prieteni uitati prin buzunarele hainelor de vara. am amintiri cu tine ce credeam ca au disparut si dureri noi ce vor sa nu ma lase sa uit. am ceasuri vechi, stricate, oprite la niste ore indecise. stau inchise in curele si catarame si masoara muteste timpul scurs fara ca noi sa le fi atins. tanjesc dupa un dans subtil al secundelor si minutelor si orelor si a zilelor ce nu vor dori sa mai fie. am un sfarsit de octombrie prea agitat si mult prea trist ca sa nu-mi doresc evadarea. am un suflet. am. am uitat ce inseamna sa fie eu langa tine. am uitat si tot ce fac este mecanica simpla a lucrurilor de care mi-e dor si pe care incerc sa le fac doar pentru a suplini o lipsa acuta de tine. am un cine... am nevoie de un de ce, un tu hotarat, un eu fara nori, un noi plin, rotund si uneori colturos pe la margini.
am intrebari si tu ai cele mai duioase si intelepte raspunsuri.
"THIS IS NOT HERE" acum ceva vreme in urma cuvintele acestea respingeau lumina zilelor stand trupese pe ochiul de sticla de la usa balconului meu. in fiecare dimineata lumina trecea timida printre litere sfidandu-le parca. din orice colt al camerei cuvintele ma priveau, obsedant se legau de mine pana intr-o zi cand tot universul meu s-a strans in cateva cutii si m-am mutat. zilele trecute priveam orasul printr-un ochi de sticla nou tie...mi-am dat seama ca ii lipseste ceva...cred ca si mie imi lipseste ceva...
ochiul de geam va avea pe pantecele luminat de soare cuvintele minunate...mintea mea le va citi si reciti, ochii mei le vor mangaia, mana mea le va scrie in aerul camerei mele...voi deschide usa si asa voi intelege pe deplin ce inseamna pentru mine: tanjesc dupa libertate si totusi tanjesc dupa tine...ma vreau liber, scapat din colivie si chiar si asa, bat cu disperare cu aripile aproape vindecate in temnita ce ai fost. dimineatile trec si mi-e dor uneori sa-ti sarut zambetul ramas pe buzele canii de cafea. noptile vin fara sa-mi aduca trupul tau...serile se scurg in soapta, tacute si moi,iar luna se fereste de mine... ma trezesc in toiul noptii; deschid si inchid usile dulapurilor; deschid si inchid usile camerei mele; deschid si inchid usile si ferestrele mele; deschid si inchid aripile gandurilor mele...peste tot gasesc aceleasi cuvinte:
asta pentru ca fiecare are undeva cate un vis pe care ar vrea sa il impartaseasca lumii, o carte pe care ar dori sa o citeasca cu "patru ochi" cum spune un prieten drag, un pat care ar vrea sa aiba suflet nu doar goale asternuturi, un gand buna ca atunci cand te te trezesti si langa tine poate zambeste cineva...
voi scrie in curand ceva despre filmul IL POSTINO...pana atunci va las cu cateva fragmente din ceea ce este pentru mine una din cele mai frumoase povesti de dragoste
...tonight I ca write the saddest line...Andy Garcia
ma trezesc. ma ridic din pat destul de greu in unele dimineti. deschid ochii si in jurul meu incepe sa se contureze camera iar undeva in departare orasul tipa ca un animal descoperit de vanatori-urmaritori. imi fac curaj sa infrunt realitatea. imi infing mainile in pat si ma dezlipesc cu brutalitate de el; gem...nu pot sa cred ca trupul poate sa fie atat de greu uneori incat sa necesite atata forta din partea mea pentru a ma deplasa. reusesc sa ma ridic din pat. nu stiu cum fac dar ma trezesc in fiecare dimineata cu fata adancita in saltea. infrunt asa lumea cu spatele si imi visez visele fara sa le impart cu nimeni. cu pasi mici, aproape impleticindu-ma, tind sa ajung la fereastra. o deschid...ma izbeste in fata respiratia de animal haituit a orasului,il simt cum se strecoara pe langa mine si se ascunde in fotoliul TAU. s-a acoperit cu un tricou si zace...
respir. respir aerul meu... portia mea zilnica ce imi este asigurata de legile scrise demult de cineva, portie pe care de multe ori nu vreau sa o impart cu tine. e aerul meu, de ce sa iti dau si tie, de ce sa ma privez de acest bun care mi-a fost daruit spre folosinta mie si numai mie? tu razi...te distreaza aceasta forma acuta de posesiune de care sufar.
cafea. niciodata nu o sa invat sa fac cafeaua pe placul celorlalti. niciodata ceilalti nu vor simti cata placere pun in mecanismul unsuros al prepararii cafelei de dimineata; ma comport ca un alchimist care vrea sa dovedeasca lumii intregi ca da, pamantul se poate transforma in aur! da, pamantul este aur! si da, cafeaua mea este minunata...pacat ca tu si tu si tu nu intelegeti mecanismul ei de preparare, nu ii gustati pe deplin aromele si nu va bucurati de ea.
plec. imi este groaza de multe ori sa nu ma incui in exteriorul casei mele, desi, paradoxal, ma baricadez si pun trei lacate cand sunt in interior. in tot spatiul de AFARA, in libertate, ma simt mai constrans ca om decat in spatiul meu propriu. poate am eu probleme cu intimitatea si apropriere atator oameni ma face sa gandesc la faptul ca ne (in)calcam unii altora teritoriile. totusi spatiul meu e sfant. de aceea de multe ori te alung, imi desacralizezi cu tine locul in care iau forma gandurile mele, locul in care ma deconstruiesc si ma construiesc eu ca om, locul meu.
de ajuns nu ajung nicaieri. nici un loc nu imi mai ofera intimitatea de care am atat de multa nevoie. daca e sa ma las in bratele cartilor care imi sunt atat de dragi si care ma inconjoara, sigur cineva, gelos pe faptul ca ele ma iubesc si imi daruiesc doar mie atata desfatare, se va arunca asupra mea...
"nu pot sa va mai sufar!"...mi s-a spus intr-o zi...nu pot sa va mai sufar sirul nesfarsit de lamentari si de rotocoale pe care le faceti zilnic. "opriti-va!"
promiteam la inceputuri ca voi scrie despre oameni si despre carti. bun, despre oameni am tot scris, despre mine nu mai spun (ce mai, sunt in centrul universului meu) dar despre carti nu am scris nimic. nici nu as avea cum in conditiile in care in aceste momente "zbuciumate" ale existentei mele de pamantean eu citesc in paralel 4 carti. culmea, cartile nu au nici o lagatura una cu cealalta si nu ma pot hotara daca trebuie sa renunt cumva la una dintre ele...solutia este simpla: keep on reading
deci dragii mei cititori, fie si imaginari, mai aveti rabdare cu mine...nu promit sa va rastorn universul cu lecturile mele...as fi prea ipocrit sa cred ca pot face asa ceva...
rabdare si tutun...e, da, poate si o zi libera...
acum am o cana mare de cafea in fata ochilor si nat king cole imi canta ceva despre Mona Lisa...
"ar fi minunat oare daca lucrurile nu ar fi asa de complicate?"...sigur...numai cineva care e prea lenes sa infrunte totul s-ar putea crampona intr-o fraza ca asta.
sigur ca ar fi minunat si sigur ar fi plictisitor ca noaptea sub pat :P (acum mi-a venit chesti asta si ma distrez copios inchipuindu-mi pe cineva stand sub pat si asteptand sa se intample ceva si oftand cu multa deznadejde; stiu ca asa am omorat gluma dar nu m-am putut abtine...faceti bine si nu cititi explicatia mea)...
oricum ne-am suci sau ne-am invarti cineva(zicem noi) sau ceva(tot noi zicem) ne complica existenta; pun pariu insa ca cei mai multi dintre noi gasim o placere imensa in a ne complica SINGURI viata...si dupa multe tentative eronate de a-ti explica fenomenul arunci motanul in bratele celui de langa tine...de ce? va spun eu...e mai simplu sa il incarci pe celalalt cu toti norii tai de furtuna, e mai comod sa-i pui ii carca celuilalt toate greselile sau hopurile unei relatii, e mai putin stresant pentru tine sa nu iti explici fenomenul si asa sa il lasi pe celalalt sa se dea cu capul de pereti... si apoi vii cu texte de genul celui de mai sus "the trouble with me is you"...uf
e atat de simplu...
cand vezi ca nu mai stii ce se intampla cu tine, cand vezi ca nu mai ai solutii pentru crizele tale de adult dezorientat...nu te rasti la cei din jurul tau, rasteste-te la tine intai, ce surprize o sa ai cand vei descoperi care sunt si de unde vin toate nemultumirile tale...
nu trebuie sa schimbi tot universul ca sa fii fericit...deschide fereastra, deschide usa, intinde bine patul si fa-ti ordine in dulap...monstrii din noi au cateodata nevoie de ordine
imi fumam tigara de seara. gandurile mele se jucau in aerul fierbinte de afara precum se joaca uneori baloanele colorate imprastiate de un vant nehotarat. mi-am zis ca poate asa e mai bine, sa numar masinile care gonesc prin dreptul blocului meu si sa nu ma mai gandesc la voi...la voi...la voi. vroiam sa sting tigara...sa nu o fumez pana la capat. vroiam dar mi-am fumat-o culegand disperarea ce izbucnea dintr-un om care trecea pe strada. pe trotuar, un barbat sau baiat trecea plangand. da, un barbat, noaptea, plangea pe strada indreptandu-se spre o tinta numai de el stiuta. e ciudat. e ceva ce starneste curiozitatea, furia si un soi de nevoie acuta de a sparge ceva. barbatii nu plang. nu se desfasoara si chiar daca o fac nu fac asta in public. nu fac din asa o arma, nu se lasa surprinsi intr-o astfel de ipostaza decat in fata celor mai buni prieteni si chiar si atunci apar regrete si de multe ori prietenii aceia dispar din jurul lor. barbatii nu plang. nici baietii nu plang. inceteaza sa mai faca asta in momentul in care simt ca furia toata si-o pot inmagazina in forta si incapatanare si in pumni inclestati. infrunta totul cu seninatate si cu barba sus. si totusi, uneori, ajung sa izbucneasca... l-am petrecut cu ochii atat cat am putut sa il urmaresc. mi-a starnit un val de furie. furie. furie. nimeni nu ar trebui sa ajunga in felul asta.
nu conteaza.
nimeni nu ar trebui sa sufere in asa fel incat sa umble pe drumuri in asa hal. nimeni nu cred ca este atat de vinovat incat sa merie asa ceva.
ma simt rau. ma simt neputincios. mi-am fumat tigara. mi-am mai aprins una.
viata e un lucru care te stoarce de energie, te incarca la loc si apoi te prinde iar in chingile ei de balaur cu prea multe capete, te inchite, te mesteca, si apoi te scuipa...te scuipa si o iei de la capat.
in sfarsit. am asteptat zile intregi intoarcerea ta. credeam in sinea mea ca m-ai parasit pe vecie, credeam, de fapt eram convins, ca din tot ce a fost frumos intre noi nu a ramas decat o amintire, credeam ca te-am pierdut si ca vei fugi in continuare de mine si astfel voi fi nevoit sa traiesc obisnuindu-ma intr-un final cu absenta ta.
m-ai lasat de am tanjit dupa atingerea ta incat acum iti sorb cu nesat umbrele, fosnetul, zborul.
te primesc cu bratele deschise...
lasa-ma sa te savurez...tu nu m-ai putea dezamagi, nu ai facut asta niciodata. intins in pat, cu gandurile imprastiate pe jos, te las sa ma alinti. undeva in spatele nostru un saxofon isi trece acordurile prin parul meu. nu te poti dezlipi de mine iar eu nu vreau sa te las sa pleci. acum ca te-am regasit egoismul meu capata proportii uriase. poate sunt un om rau dar nicicand nu am vrut sa ne nedreptatesc draga mea.
iarta-mi ratacirile fara tine. ceilalti nu ma mai intereseaza acum ca suntem doar noi doi: singuratatea mea si cu mine.
uite asa apar si eu in blogosfera: cu mult nerv si avand in spate o multime de ganduri; aduc dupa mine atat de multe incat singura solutie(sa ma mai descarc si eu) pare a fi acest blog. nu vreau sa ma justific desi asta s-ar parea ca fac,vreau doar sa dau un sens real faptelor.
sa va zic de ce am ales acest titlu? pai este destul de simplu: pentru tot ce se intampla in jurul meu exista un singur vinovat si un singur executant EU! eu construiesc si eu daram, eu ma bag in tot felul de situatii si tot eu ma scot sifonat din miezul lor, eu imi asez frumos soarele pe cer si tot eu starnesc norii de furtuna. sunt un om complex...atat de complex incat de multe ori renunt sa mai caut o explicatie logica pentru toate lucrurile pe care le fac.
am eu o expresie preferata: "am facut o istorie". ea se explica foarte usor astfel: prostiile pe care le fac uneori sunt atat de... incat intra in istorie, in istoria mea cel putin.
despre ce o sa scriu?
hmm, buna intrebare.
pai despre mine si despre ce mi se intampla in viata de zi cu zi. sidespre carti as vrea sa scriu.
despre carti si oameni mai exact.cartile pe care le citesc si oamenii pe care ii intalnesc, despre prietenii care nu mai sunt despre cei cu care imi construiesc acum relatii trainice, despre minunatele lucruri pe care la observ cu ochii mei jucausi in fiecare zi. am o memorie incredibila, cei ce ma stiu uneori se sperie de mine, si un simt al detaliului foarte dezvoltat: daca te vad intr-o zi pe strada si te opresc sa vorbim fii sigur ca ne-am mai intalnit candva in aceasta viata!
citesc mult, dorm putin si zbuciumate mai sunt visele mele; muncesc mult si am o multime de prieteni. iubesc patimas si pe cine nu trebuie...sau pe cine trebuie dar imi aleg tare prost momentele. ce mai, sunt un rac ai carui clesti taie in carne vie...a mea
